Problema crimelor de război din Gaza nu poate fi ocolită. Aproape 1500 de morți, dintre care majoritatea zdrobitoare civili. Legile internaționale obligă părțile în conflict să distingă între civili și combatanți, între ținte civile și ținte militare. Premierul Netanyahu și ministrul Apărării, Moshe Ya’alon, zis Bogie, cei care conduc operațiunea Tzuk Eitan (tradusă defensiv, din ebraică, drept Protejarea Frontierei) explică numărul imens al morților civili prin faptul că Hamas îi folosește drept scuturi umane. Aceeași scuză am auzit-o în Liban, în 2006, atunci cu referire la Hezbollah. În mica și aglomerata Fâșie Gaza e greu, chiar și cu cele mai performante arme, să execuți misiuni chirurgicale. „Metoda bătutului la ușă”, adică transmiterea de sms-uri familiilor ale căror locuințe urmează să fie bombardate, e lipsită de eficiență într-o zonă în care n-ai unde să te ascunzi. Pe de altă parte, faptul că Hamas aruncă rachete la întâmplare, spre zone populate de civili, e tot o crimă de război. Doar că rachetele palestinienilor – în afară că îngrozesc populația israelienă – n-au făcut încă victime.
Modul în care sunt conduse operațiunile militare în Gaza sugerează un lucru de neacceptat: că acolo nu există victime inocente.
Cuplul Bibi-Bogie devine de-a dreptul nociv pentru Israel. Nimeni nu uită că Bogie Ya’alon declara în 2002, pe când era șeful Statului Major, că palestinienii sunt un cancer, iar împotriva lor, în acel moment, el aplică un soi de „chimioterapie”. La fel de agresiv s-a dovedit Bogie la începutul lui 2014, când, în calitate de ministru al Apărării, îl persifla cu agresivitate pe Secretarul de Stat american John Kerry: „Nu poate să mă învețe nimic în privința conflictului cu palestinienii! (…) Singurul lucru care ne poate salva este ca John Kerry să ia Premiul Nobel pentru Pace și să ne lase”.
Cât despre Bibi, Zbigniew Brzezinski declara la CNN: „Cred că Netanyahu izolează Israelul și îi periclitează viitorul pe termen lung. Și cred că se cuvine să-i arătăm clar că acesta este un drum pe care îl dezaprobăm în totalitate, pe care nu-l vom susține și care ne poate oblige pe noi și restul comunității internaționale să facem câțiva pași spre legitimarea aspirațiilor palestiniene, poate la ONU”.
Zilele trecute, la Canal 10, ziaristul israelian Zvi Yehezkeli (coautorul celebrului documentar despre islamizarea Europei) încerca să explice, cu candoare, de ce palestinienii nu se pot coordona cu israelienii în vederea încetării focului. Pentru că palestienienii, ca mulți arabi, trăiesc încă într-un timp al lor – timpul măslinului. Un timp al cărui ritm urmează ritmul biologic al măslinului. La ei, totul se desfășoară „shwaie, shwaie” (cătinel, cătinel), nimic nu arde, nici atunci când vezi flăcările. Zvi Yehezkeli susține că nici Hamas nu se grăbește. E un alergător de cursă lungă, în timp ce Israelul și întreaga lume occidentală se învârt într-un ritm amețitor. Palestinienii vorbesc aravit (limba arabă), iar israelienii – maarvit („limba”occidentală). Occidentalii cunosc araba (aravit), dar gândesc în occidentală (maarvit) – iată de ce nu-și pot potrivi ceasul la timpul măslinului.